Just look`

Loading...

sâmbătă, 11 februarie 2012

Capitolul 2


Un timp, am incerca sa ma concentrez sa ma uit pe geamul elicopterului si nu la el, pentru ca, sincer, nu ma uitam la el pentru ca m-as fi indragostit sa ceva de genul, doar ca imi parea extreme de cunoscut si familiar desi eram sigura ca nu ne-am mai intalnit niciodata inainte. In clipa in care m-am uitat in ochii lui albastri si mi-a zambit pervers cu coltul gurii, mi-a venit pentru o secunda sa sar din elicopter chiar daca nu aveam parasuta incorporata. Din nou, fantoma din trecut revenea si mai violent si mai vulgara cu fiecare baiat nou pe care il cunosteam. In parte, asta a si fost motivul pentru care am refuzat vreodata sa lucrez cu cineva; nu-mi doream amintirile din trecut si mai cu seama, noaptea ingrozitoare din Siberia, cand am dat dovada de sange rece pentru prima data in viata mea. Imi venea sa plang, sa urlu, sa sparg totul, iar cand eram pe punctul de a varsa o lacrima, mi-am intors privirea de la el, am privit pe geam si mi-am sters ochii cu mana dreapta fara sa o misc prea mult.
Am simtit o mana masiva, cu degete lungi strangandu-ma usor de genunchiul stang, iar prin casca Aleksey m-a intrebat rar si oarecum fara prea mult interes, de parca m-ar chestiona din bun simt doar:
-De ce plangi? Ai patit ceva?
Mi-am intors privirea spre el mandra ca nu mai aveam lacrimi in ochi si i-am impins mana de pe piciorul meu violent. Nu a schitat nici cel mai gest, ci pur si simplu a continuat sa priveasca bordul si peisajul din fata noastra. Incepea sa se lumineze si orasele incet, incet, prindeau viata oarecum plictisite de rutina zilnica. Am zambit in sinea mea si mi-am dat seama ca tanjeam cu disperare dupa o rutina, dupa ceva normal, dupa siguranta, si mai ales o familie, care sa nu ma abandoneze intr-o maternitate fara ca macar sa se intereseze de mine vreodata.
In mod ironic, tocmai treceam pe deasupra Oradiei, si am vazut primaria galbena cu arhitectura veche pe malul Crisului Repede, Catedrala Greco-Catolica din apropiere, si ceva mai departe, tot pe malul stang al Crisului Repede, liceul in care invatam, dar care era doar o acoperire pentru mine. Mergeam destul de rar la scoala aceea publica, in care multitudinea de elevi si profesori ma faceau sa ma simt invizibila si neinteresanta. Imi placea in Gojdu desi, nu am recunoscut asta nici in fata lui Laur. Imi dadea un sentiment de banalitate, de normalitate, lucruri total anormale in viata mea. Aveam un teanc de motivari – ca cica eu sunt foarte bolnavicioasa – si profesorii veneau sa ma mediteze acasa, insa o singura data pe saptamana, cand si primeam note.
-Si eu imi doresc sa renunt. Sa ma retrag. Sa dispar din peisajul spionajului cu orice pret, imi zise Aleksey zambind amarnic. Dar stiu ca atunci cand nu voi mai face pe durul, imi va fi dor de adrenalina, de pericol, plus ca meseria asta are si beneficiile ei nu crezi?
Am mai aruncat o privire pe geam, iar Oradea se pierdea in urma, in timp ce in fata se intindea Ungaria, care, cel putin langa granita semana cu Romania. Mi-am intors privirea spre el si am intrebat pe un ton impartial:
-Care anume? Moartea care ne cheama la datorie? Viata dubla pe care o ducem? Oooo, sau mai bine, neincrederea asta fata de toata lumea.
-Mda, poti sa o iei si asa. Dar eu prefer sa vad contuletul din banca grasunel, luxul oferit oarecum gratuit cand nu sunt pe teren, si, continua el cu un zambet larg si binevoitor pe fata, faptul ca lucrez cu fete frumoase si periculoase, poate mai bune ca mine.
Nu mi-am putut controla rasul, asa ca i-am aruncat printre hohote.
-Uauuu, deci sunt periculoasa??? Stiu ca sunt frumoasa ca doar si eu am oglinda. Dar mai buna decat tine??? Ce fel de barbat esti tu, daca o zici asta cu voce tare?!
Cu mana dreapta se scarpina la ceafa, oarecum incurcat.
-Pai stii, m-am cam informat despre tine inainte sa vin. Mie mi-au zis cu cine am sa lucrez inca de aseara de la zece, asa ca am avut timp sa trag cateva sfori sa iti aflu dosarul.
M-a cuprins o panica de nescris. In dosarul ala nenorocit scria totul despre mine. Totul pana la cele mai mici detalii!!!!!! Am cascat ochii de uimire, iar el a batut in retragere ridicand mana dreapta ca o bariera intre noi.
-Da nu l-am aflat pe tot doar pregatirea, stii tu, chestii elementare. Da ai un CV impresionant, draga mea. Antrenamente de mica, stii mai multa strategie decat stie un general intr-o viata, cantonamente de la patru ani cam peste tot pe glob, pana si in Groelanda, sefa de promotie, centura neagra in karate, gimnasta si voleibalista, da chiar te-ai stresat la viata ta. De cand te-ai nascut te-au indoctrinate astia, da vad ca degeaba pentru ca tu vorbesti cu mine asa deschis.
Cand a pomenit de faptul ca am fost sefa de promotie - daca se poate numi asa ceva cand ai zece novice care au terminat pregatirea din cateva sute – mi-a venit din nou sa rad. Tin minte ca, acus trei ani, mai exact in doua mii cinci, mi s-a cerut sa tin un discurs de final, satula de toata ipocrizia alora, m-am dus frumos in fata salii pline de absolventi mai vechi, antrenori si directori ai agentiei, imbracata conventional in fusta neagra cu taline inalta, pana deasupra genunchiului si cu o camasa alba cu maneca scurta, si am zis direct “ Succes pe mai departe” . Asta a fost tot discursul meu mirific si exaltant. Toata sala a ramas pironita cu privirea pe mine, inmarmurita de mirare, asteptand sa mai spun ceva.
-Sper ca, vom devenii generatia de aur, si ca, am facut o pauza de lunga nestiind ce sa spun. Si ca, vom ajuta agentia care ne-a crescut atatia ani.
Bleah!!! Cum am putut spune asa ceva? Agentia asta e de cacat. Suntem doar roboti, nimic mai mult. Avand in vedere ca toti erau dusi cu pluta, am ramas si eu prin preajma asa, parca din greseala sau din plictiseala, din moment ce nu aveam nimic mai bun de facut. M-am indepartat de scena si de microfon, mai mai sa nu cad cu fusta stramta si pe tocuri de douazeci de centimetrii, inainte sa spun ca sper sa ii vad in viata maine dimineata. Laur, mi-a adus un buchet mare de flori si m-a imbratisat calduros.
-Felicitari Irinuca – asa ma alinta el – a trecut si asta. Fata draga ai tu un metro saptezeci si ceva, de ce naiba ti-ai luat tocuri asa inalte? Vrei sa te observe cineva anume?
Am pus florile pe scaun si am inceput sa ma joc cu parul negru, lung si carliontat special pentru aceasta ocazie in timp ce ii spuneam:
-Stii ca poate o sa mai port tocuri la nunta ta nu? Oricum, daca tot sunt sefa de promotie – am zis eu cu un zambet enorm – atunci sa ma fac observata.
A inceput sa rada si mi-a tras cu ochiul.
-Hai sa facem ceva pe dos azi. Nu am chef sa merg la petrecerea aia plicticoasa diseara, unde va fi Ion Alexandrescu impreuna cu familia, Arbiceanu cu figurile lui si alti mai mari ai agentiei. Hai sa mergem noi in oras la cina.
Ca deobicei, Laur ma salva. Am dat din cap cu inflacarare,in timp ce incercam sa ne strecuram printre oameni sa iesim din sala. Pentru ca ma uitam in pamant ca nu cumva sa ma impiedic, m-am ciocnit de domnul A, care m-a imbratisat strans si lung felicitandu-ma extreme de fericit.
-Sunt atat de mandru de tine, ca si de propriul copil. Ai sa fi bijuteria agentiei noastre, un adevarat izvor nesecat de inteligenta si frumusete. Imi zambi larg si ii arunca o privire complice lui Laur, pe care m-am facut ca nu o observ.
Mi-a placut sa iau cina cu Laur, pana cand el mi-a dat vestea care m-a nenorocit si care va ramane adanc insemantata in mine.
-Vei merge in Siberia pentru a…
Insa nu am apucat sa imi duc amintirile pana la capat pentru ca, am sesizat o schimbare de altitudine. Eram in coborare, asa ca l-am intrebat pe Aleksey:
-Am ajuns deja?
-Nuuuu. Suntem in Alpii elvetieni, dar nu vrei sa mergem cu elicopterul si s-o pescuim pe duduie nu? Mi-a aruncat el ca unui copil prost.
Am aterizat pe o platform facuta de mana omului; asta se vedea clar, doar ca nu stiam unde mai exact in Alpi. Oricum nu-mi pasa prea mult, dar mereu am avut o buna orientare in spatiu asa ca imi placea sa stiu unde suntem mai exact. Era evident ca era trecut de mult de ora pranzului sau de cina. M-am uitat la ceas, iar acesta indica ora 17:58. Ca veni vorba de mancare, aveam o foame de lup in mine si imi era putin somn, dar am invatat sa indur si sa nu ma plang.
Usa mi-a fost deschisa de un barbat masiv imbracat in alb, chel si cu o cicatrice pe obrazul drept. Pe langa frigul naprasnic care ma incerca – aveam doar costumul de piele pe mine – m-a trecut si un fior de spaima cand m-am pus in fata barbatului si am observant ca nu ii ajungeam nici pana la umar. Aratam ridicol unul langa altul, eu cat un chistoc si el parca era Hercule. Aleksey dadu roata avionului si veni in fata noastra. Cand ne-a vazut, a inceput sa rada isteric in timp ce imi facea semn cu mana sa ma apropii de el.
Nu am stat prea mult pe ganduri, ci pur si simplu l-am lasat sa ma cuprinda cu bratul stang, iar eu mi-am incrucisat bratele in incercarea disperata de a simti caldura. Uriasul, in stanga mea, apasa pe cateva butoane, si in munte se deschise o poarta enorma, ca cea pentru avioane. Cand am trecut prin dreptul portilor, a fost nevoie sa ma prind cu amandoua mainile de bratul lui Aleksey, din cauza curentului groaznic. Mama!!!!! Da tipu’ chiar a mers la sala si nu doar asa in vizita ci chiar a tras de fiare, dar sper ca nu e si el o fiara in spatele acelui zambet dragalas. Dupa ce usa – impropriu spun – s-a inchis, am inceput sa ma relaxez, simtind caldura din interiorul muntelui.
-Bun venit in Alpii elevetieni Irina! Mi-a zis el in timp ce cu mana dreapta, facea un semicerc amplu spre incaperea exagerat de inalta si super dotata in care ne aflam.
-Uauuu! Asta a fost cea ce mintea mea genial a putut nascoci pe moment. Am mai vazut laboratoare mascate in munti, ba chiar am trait in unul aproape un an pe vremea “scolii” dar nici unul nu era atat de mare si plin de atatia oameni.
Am facut cativa pasi pana la balustrada pusa ca protectie la capatul spaiului enorm ce reprezenta un fel de intrare. M-am sprijinit de balustrade de fier si mi-am lasat greutatea pe piciorul drept, si am inceput sa incep sa studiez cea ce se intampla in jur. Aceast spatiu, avea scari atat pe mijloc, cat si pe lateral. La vreo cinci metrii sub mine, un grup de vreo patru cercetatori aveau o discutie foarte aprinsa in franceza, in jurul unui microscop de ultima generatie. Nici unul nu mi-a atras atentia in mod special, poate pentru ca nu le vedeam fetele, dar cand unul a tras o injuratura de toata pomina – nu o pot reproduce – si a fost si in romana, mi-am dat seama dupa voce ca era fostul meu profesor de fizica si chimie, domnul Muresan Mircea, un om extraordinar de inteligent, destul de impulsive cand este contrazis, dar un profesor exceptional.
-Mai bine ati face totul singur decat sa va certati domn’ profesor. Am afisat un zambet larg, care il ofeream doar lui Laur deobicei, in timp ce profesorul isi inalta privirea spre necunoscuta care ii vorbise in romana.
La inceput a miscorat ochii, in semn ca ma cauta in minte printre elevii lui, apoi a cascat ochii, a inceput sa rada si a ridicat mainile in aer spre mine.
-Dar ce surpriza! Draga mea Irina. Draga mea, Irina, repeta el cu bucurie. Dar ce cauti aici? Hai vino. Mi-a facut semn cu mana sa cobor scarile. Am dat sa cobor, dar Aleksey s-a pus in fata mea, obligandu-ma sa ma uit din nou in ochii lui si sa uit si cum ma cheama.
-Te rog frumos sa te dai la o parte! Avem timp sa discutam despre misiune, dar acum vreau sa vorbesc cu profesorul meu favorit, strigand ultimele trei cuvinte.
-O sa ai timp pentru asta, iti promit. Dar acum, te rog, vino cu mine sa deschidem plicul, sa adunam informatiile pe care le avem si sa ne pregatim. Toata astea mi le-a spus pe un ton rugator si irezistibil si, de parca nu ar fi fost suficient, si-a pus mana dreapta pe soldul meu. Am dat doar din cap in semn de confirmare, iar el a zambit victoris intinzandu-mi bratul stang.
-Ne vedem in scurt timp. Promit! Am strigat eu intorcandu-mi capul spre profesorul prins din nou in discutie cu ceilalti savanti.
Nu l-am vazut dar am auzit cand a spus doar:
-Bine scumpa mea, te astept sa stii!
Am coborat scarile din partea stanga a incaperii - mai degraba parea o galerie dintr-o pestera, atat era de inalta – am trecut pe un pod suspendat din otel, si am intrat intr-o incapere micuta si cocheta, pe care scria la intrare Irina Lovinescu. Camera era mica, in comparatie cu cea ce vazusem inainte, dar parea mai degraba ca un apartament cu tavanul jos, nu prea bine aerisit si destul de intunecos – de unde geamuri in munte?- cu un pat enorm, birou din lemn masiv si spre surprinderea mea, o masuta de toaleta, plina cu chestii pentru femei. Vazandu-ma usor nedumerita, Aleksey i-a facut semn uriasului sa iasa – ne-a urmat peste tot – si a inceput sa imi explice pe un ton foarte calm si usor ragusit, extreme de seducator:
-Si eu am o camera, dar pe partea dreapta , asa ca m-am gandit ca ti-ar placea sa ai si tu una cat timp o sa stam aici, chiar si cateva ore. Nu ma prea pricep eu la chestii despre femei, dar sora mea m-a ajutat sa ti le cumpar, mi-a zis el scarpinandu-se jenat la ceafa si strambandu-se ca un copil mic.
-Sa inteleg ca nu ai facut asta niciodata pentru o fata nu? I-am aruncat eu razand in timp ce ma tranteam pe burta in patul extrem de moale si care mirosea a nou.
Spre surprinderea mea, s-a aruncat langa mine pe spate, cu mainile sub cap. Parea concentrat pe gandurile sale, asa ca am ramas doar sa il admir. Era imbract la fel ca azi-noapte: in blugi albastrii usor evazati, un tricou alb mulat si o geaca scurta de piele. Tre’ sa recunosc ca arata incredibil de bine, plus ca era ceva la el care imi era atat de familiar dar care ma si nelinistea in acelasi timp. Nu am apucat sa-mi duc gandurile pana la capat ca el s-a rasucit pe o parte, spre mine, si mi-a zis:
-Stii, Irina, esti o fata foarte frumoasa, dar am impresia ca ai suferit foarte mult pana la cei saptispe’ anisori ai tai. A facut o pauza destul de lunga, probabil astepta ca eu sa ii raspund, dar vazand ca nu am degand sa spun nimic, a continuat el. Daca vrei sa vorbesti cu cineva, eu te pot asculta, ba te pot si ajuta sa stii. Poate suna ciudat de la un strain, dar sa stii ca am o parere foarte buna despre tine si plus, sunt o persoana de incredere.
Sincer, nu prea stiam ce sa spun, asa ca m-am limitat la a-i zambi.
-Bun, zise el in timp ce sarea din pat. In dulap ai ceva haine pentru cina. Te rog sa fi cat mai eleganta!
-Bine. Multumesc. Poti sa iesi te rog?
S-a intors cu spatele la mine si a iesit fluierand o melodie ruseasca foarte vesela.
In dulap, se aflau vreo douazeci de rochii, toate de firma, cu eticheta pe ele doar pretul era rup. Si pantofii erau de-a dreptul fabulosi, in modele diferite, complicate, colorati, inalti, cu toc mic, incat mi-a facut alegerea extreme de dificila. Dar in final, “invingatoarea”  a fost o rochie gri metalizat, crapata pe piciorul stang, lunga pana in pamant, cu niste bretele groase si decupate lateral. Pur si simplu nu puteam purta sutien, pentru ca spatele imi era aproape gol, si la fel si soldurile. Noroc ca rochia avea atasata niste bureti speciali care se lipeau de sani si nu se vedeau. In jurul taliei era o centura visinie de piele, cu modele aurii, care arata – fara falsa modestie – bestial pe mine. Am lase o pereche de pantofi inchisi in varf, cu platform inalta si cu un toc de vreo cincisprezece centimetrii. Oricum si Alexey era inalt, dar macar odata sa il intrec. Mi-am prins parul in coc cu agrafe, si l-am tapat putin in fata, pentru mai mult volum. Nu aveam nevoie de colier, pentru ca rochia, in fata, era pana la baza gatului, dar mi-am pus cercei gri cu negru si o bratara aurie pe mana dreapta, iar pe aratatorul stang, am pus un inel mare auriu, ce se asorta perfect cu bratara. Machiajul a fost unul foarte usor, dar de impact. Am folosit dermatograf, tus si fard negru, rimel si un ruj de culoarea buzelor mele.
Mi-am pus fara graba micul pistol in tocul de piele si l-am prins de pulpa dreapta. Cand m-am uitat in oglinda, mi s-a taiat respiratia. Eram extreme de frumoasa – nu m-am mai simtit de mult asa – si feminina. Trupul se vedea tonifiat, dar intr-un mod natural, pastrand delicatetea.
-Eh, macar la atata sa-mi foloseasca atatea ore de gimnastica ritmica si volei nu? I-am zis eu fetei din oglinda, care imi zambea inapoi.
Abia am apucat sa ma admir, cand am si auzit batai in usa.
-Sunt gata! Vin acum. Am dat sa ies, dar m-am intors, pentru ca am uitat sa ma dau cu parfum. M-am uitat repede, si am vazut o sticluta in forma de mana ca mi-a atras atentia. Am citit ce scria pe ambalaj in franceza si am spus:
-Vanilie si scortisoara. Pai fie! Oricum sunt considerate ca fiind afrodisiace nu?
Din nou, m-am indreptat spre usa, cand mi-am tras o palma peste frunte, pentru ca uitasem plicul cu instructiunile. Am alergat pe tocuri repede pana la birou, mai mai sa nu cad pentru ca mi-am calcat pe rochie. In fata usii, am respirat adanc de trei ori, am adoptat o fata extreme de serioasa si am deschis usa incet.
La vederea mea, Aleksey a deschis gura efectiv, incepand sa fluiere. M-a luat de mana si m-a invartit de doua ori, continuand sa tina gura deschisa.
-Esti extreme de frumoasa si eleganta. Cred ca or sa lesine baietii cand te vor vedea.
-Ei, dar nici tu nu arati asa rau. Pantaloni negri, sacou alb, camasa alba si papion. Excelenta combinative, ca sa nu mai vorbim de pantofi.
Ne-am zambit unul altuia, dar acest moment magic a fost interupt de stomacul meu care a indraznit sa chioraie. A ras cu pofta, eu mai degraba zambind jenata.
-Pai, atunci sa mergem. Nu vreau sa spui ca te-am tinut flamanda. Imi intinse bratul si chiar m-am bucurat ca m-am putut sprijinii de el pentru ca altfel, as fi cazut in nas pentru ca tocul imi intra in grilajul podului. Trebuia sa umblu pe varfuri, cea ce a fost un chin pentru o “anti-tochista” ca mine. Mi-a deschis o usa alba, dandu-se la o parte sa pot intra. Un miros puternic de mancare japoneza m-a lovit, trezindu-mi apetitul. Aleksey a venit langa mine, si mi-a cuprins talia, afisand un zambet de mare cuceritor.
-Ce Dumnezeu e aici? I-am soptit eu fara sa imi misc buzele.
-E cantina scumpa mea. Nu aveam cum altfel sa te duc unde vreau, decat trecand pe aici.
Si asa si era. Erau ingramaditi la mesele din lemn, in jur de o suta de oameni de toate rasele si nationalitatile. Fizicieni, chimisti, ingineri, chiar si tipi cu mutre de asasini. Am ramas usor mirata, dar pe o parte din ei ii mai vazusem in cantonamentele de pregatire.
Uriasul aparu din nou in fata noastra, tot in costumul lui alb de schii si cu aceasi fata chinuita de cicatrice. Parea un om bun dupa privire, dar infatisarea lui te facea sa-ti doresti sa mananci o prajiturica precum Alice si sa te faci mic. Pentru a nu stiu cata oara, se uita la mine intr-o forma ciudata, dandu-mi fiori pe coloana vertebrala.
-Hanz, te rog sa ii spui bucatarului ca dorim sa cinam acum.
Fara sa spuna un cuvant, porni spre greoi spre bucatarie – cred.
-Pai, domnisoara, te rog sa ma iei de brat si sa fi sigura pe tine si inabordabila.
L-am luat de brat, si am trecut printre mese miscandu-mi doar privirea din stanga in dreapta, avand fata inexpresiva. Cand aproape am ajuns la o usa din capatul cantinei, profesorul Muresan mi-a sarit in fata, fiind indecis daca sa ma imbratiseze sau nu.
-Domnule profesor! Scuzati-ma ca nu venit sa va caut, dar nu am apucat, sincer.
-Nu face nimic, draga mea. Absolut nimic. Esti splendid Irina. Absolut superba. Apoi, intorcandu-se usor spre Aleksey, ii spuse cu dispret. Vrei sa faci si cu ea ca si cu englezoaica de acus doua luni? Vezi ca imediat iti administrez un suculet si ramai ca soldatii in razboi[1].
Din nou, l-am vazut scarpinandu-se incurcat la ceafa si cand mi-a intalnit privirea sfidatoare, a zambit prosteste.
-Trec eu mai tarziu pe la dumneavoastra. L-am imbratisat pe profesorul meu favorit, si am intrat in camera alaturata.
Era o incapere larga, fara nici o sursa electrica vizibila. Parea o pestera cu tavanul lasat si extreme de curbat, avand punctul maxim ca si inaltime al platfonului in centru, unde o gaura – facuta clar de mana omului – reprezenta aerisirea. Pe peretele opus usii un semineu enorm, lat de vreo trei metrii si inalt de un metro jumate emana caldura, fiiind singura sursa de lumina impreuna cu lumanarile parfumate, raspandite peste tot pe podeaua din marmura neagra, formand cararui. In dreapta, peretele de stanca a fost inlocuit cu sticla, oferind o imagine larga asupra muntilor. Langa peretele transparent era o masa lunga, pentru doisprezece persoane, iar la ambele capete erau asezate tacamuri. Distanta mi se parea prostesc de mare, dar faptul ca amandoi stateam in capul mesei, ne oferea egalitate. M-am indreptat spre masa si am aruncat plicul, apoi m-am postat in fata peretelui de sticla si mi-am sprijinit mainile pe el, lasandu-mi amprentele.
-Iti taie respiratia o priveliste ca asta! A zis Aleksey in spatele meu, cu o voce extreme de calma.
-Stiu. Am mai vazut munti, dar nu din ipostaza asta. Deobicei muream de frig.
A suras incet, si si-a pus mana drepata in decupajul de sub mana mea dreapta, strangandu-ma usor. Desi fiinta mea era sub vraja lui, mintea mea inca lucida a tocmit un plan pentru a-l “educa” pe domnisor.
-Cine vorbea despre munti? Se apropie de urechea mea si imi soptii: noi ne atragem ca polii, atunci de ce sa nu imbinam utilul cu placutul?
Am ramas ingrozita de cea ce incerca sa sugereze. Parea asemanator cu cea ce mi-a propus Nikolay inainte sa… dar de data asta nu se va mai intampla. Nu in viata asta!!!! M-am intors brusc cu fata spre el si mai mai sa uit ce aveam de gand sa fac. Oare mereu avea zambetul asta fascinant? Si ce chip copilaresc sub claiele de par blond si perfect gelat peste cap. L-am lasat fara cuvinte cand am scos pistolul si i l-am indreptat spre cap extrem de furioasa si jignita.
-Asculta bine la mine Cassanova, intre noi nu a fost, nu este si nu va fi absolut nimic! Mi-am pus pistolul la loc in tocul de pe pulpa si am vrut sa ma asez la masa, cand el m-a oprit.
-Dansezi?
M-am gandit cateva secunde la propunerea lui si am dat din cap aprobator.
-Sa vedem daca stii sa dansezi la fel de bine dupa cum manuiesti pistoalele.
S-a indreptat spre semineu, si a pornit combina aflata langa el, eliberand ritmuri de tango argentinian. M-a tras aproape de el si si-a pus mana dreapta pe omoplatul meu. Pasi au venit de la sine, nimic fortat, nimic brutal, doar o pasiune nerostita in fiecare miscare de-a noastra. Trebuie sa recunosc ca e cel mai bun partener pe care l-am avut pana atunci. Muzica s-a oprit brusc, la fel si dansul nostru, iar eu aproape ca am alergat spre masa, impidicandu-ma de rochia lunga. Din nou, Aleksey a fost pe aproape ca sa ma salveze si sa ma puna din nou intr-o pozitie de echilibru.
-Incep sa imi fac un obicei din asta! Mi-a spus el razand, in timp ce imi tragea scaunul ca sa ma asez.
-Multumesc, a fost tot raspunsul meu furioasa pe mine si pe stangacia mea.
-Bei ceva?
-Dupa ce discutam despre misiune. Am adus plicul. Sper sa fie informatii complete acolo si sa nu ne puna sa alergam de la Ana la Caiafa ca si gaina fara ou.
S-a incruntat usor, probabil uimit de izbucnirea mea.
-Hmmm... de la Ana la Caiafa ca si gaina fara ou. Imi place expresia asta, a adaugat zambind, repetand incet propozitia.
S-a asezat in celalalt capat de masa, si nu mi-a adresat nici un cuvant cat timp am mancat. Cina a fost delicioasa, dar am mancat mecanic si nu imi aduc aminte toate felurile pe care le-am primit. Stiu doar ca dupa ce am terminat de mancat, mi-a facut semn sa ma ridic si mi-a oferit bratul. Am luat plicul, si am iesit pe usa pe care intrasem.
-Dar nu deschidem plicul asta odata?
-Am luat cina acum. Mergem sa ne schimbam, si apoi o sa ne vedem in birou. E bine asa?
Fara a mai avea nimic de spus, am dat din cap evaziv in timp ce traversam cantina deja goala. M-a condus pana in fata usii, plecand abia dupa ce eu am inchis usa. M-am aruncat in pat franta, dornica sa dorm asa imbracata, dar trebuia sa ne clarificam situatie cat mai repede, mai ales ca mai aveam doar o zis sa o luam pe cercetatoare si sa o ducem la loc sigur. M-am tarat desculta pana la baie, unde mi-am aruncat rochia pe jos si m-am bagat la dus pentru a mai alunga din oboseala. Erau aproape douazeci si patru de ore cand nu am pus geana pe geana, dar inca nu eram in stare de surmenaj asa ca ma puteam concentra pe misiune. Am iesit de la dus mai optimista, hotarata sa termin repede cu Aleksey si sa ma arunc in pat pentru cateva ore. M-am imbracat in colanti rosii, o bluza de lana neagra, lunga si cizme fara toc negre. Era o tinuta lejera, de care nu trebuia sa ma schimb inainte de a ma baga in pat.
Am iesit pe usa, si l-am vazut pe Aleksey jos, intr-un birou de sticla printre o groaza de calculatoare de ultima generatie, butonand de zor la ele. Am alergat pe scari, apoi prin sala plina de oameni si mai, mai sa nu ma lovesc de usa de sticla. Vazandu-ma de la departare alergand, Aleksey mi-a deschis usa pentru a evita impactul. Mi-a zambit si a inchis usa dupa mine. In secunda in care usa a fost inchisa, s-a asternut o liniste desavarsita, ce m-a surprins.
-Ia loc, te rog, mi-a zis Aleksey aratandu-mi un scaun mare din piele pentru birou. M-am asezat linistita, si am inceput sa ma invart pe scaun asteptand ca el sa inceapa conversatia. Ai putea te rog sa fi putin atenta?
-Da, sigur, si mi-am indreptat scaunul spre al lui, unde, pe un monitor suspendat parca in aer, apareau mai multe fisiere cu Barbara Andersson si cu tot cea ce semnifica descoperirea ei „Ingerul Indestructibil”. Deci nu mai avem nevoie de plic?
-Ooooo, ba da! In plic avem instructiuni, dar aici – aratand spre monitor – avem toata viata cercetatoarei, de cand s-a nascut inca, cu lux de detalii.


[1] Aluzie la faptul ca soldatii, pe front primeau bromura, pentru a crea impotenta.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Capitulul 1


            

Suna telefonul de la agentie in veselie. Minunat!! Oamenii aia nu stiu sa sune la ore mai accesibile? Inainte sa raspund, ma uit la ceas cu un ochi observ cu stupoare ca e ora 02:37 dimineata si raspund furioasa la telefon.
-Elicopterul e in parcare mare de pe malul Crisului la ora 3 fix. Ai grija sa fii acolo.
Fara “Buna Irina, ce mai faci?” sau alte formule politicoase primesc primele ordine ce imi vor aduce o serie lunga de nenorociri dar si de bucurii. Semi adormita ma imbrac in tipicul costum negru de piele si imi scot din dulap geanta pregatita mereu de drum si pornesc spre masina morocanoasa, injurand in gandul meu inventia telefonului. Traficul inexistent la acea ora m-a ajutat sa ajung repede la locul de intalnire. Ca deobicei, Laurentiu ma astepta cu un zambet larg si cu bratele deschide. De cand m-am nascut si pana acum, a fost singurul “tata” pe care l-am cunoscut, singurul care m-a ajutat si a crezut in mine neconditionat. Desi el are 37 de ani si eu 17, il simt ca pe un prieten apropiat; defapt singurul meu prieten in toata agentia asta de rahat care m-a crescut si “m-a educat”, dupa propriile interese normal. Chiar si asa, ii sunt recunoscatoare pentru ca macar mi-a dat numele lui, Lovinescu.
-Esti foarte bronzata dupa cantonamentul asta. Mi-a zis Laur in timp ce ma imbratisa.
-Pai da, daca m-ai trimis din iunie pana acum in septembrie in cantonamente de pregatire numai in ta-ri-le cal-de. I-am spus eu in timp ce radeam. Bine ca a venit toamna insfarsit si iar incepe scoala. Sper ca inca agentia are profesori pentru agentii scolari nu?
-Normal. Toti vor fi foarte incantati sa te vada, imi arunca Laur intr-o doara cu un ranjet stupid pe fata, pentru ca amandoi stiam ca nu e asa. Toti colegii mei de clasa daca ii pot numii asa, m-ar manca de vie doar ca sa mai iasa si ei in evidenta.
-Mda, mai ales dragul de Andrei – fiul unui instructor - am zis eu in timp ce imi dadeam ochii peste cap.
-Dar stai asa sa te vad. Mama mia, arati traznet fetito; defapt ce traznet,  esti ultra-fulger. Tot nu ai crescut?
-Inca am ramas la un mentru saptezeci si sase, m-am fastacit eu ca un copil de doi ani in timp ce ma intindeam pe varfuri si cu mainile la spate.
-Ai slabit in vara asta cel putin cinci kilograme. S-a uitat incruntat la mine si cu aratatorul taia aerul spre mine. Da iti sta bine asa lunga si slaba, mai ales ca esti si bronzata. Macar bine ca nu ti-ai bronzat si ochii. Au ramas la fel de verzi. Parul ti s-a deschis la culoare. Nu-mi place!!! Sa te vopsesti bruneta, cume rai inainte, nu imi place sa fi satena inchis. Ma certa el in timp ce imi facea semn sa urc in elicopter.
-Mersi Laur, si tu arati foarte bine pentru cei o suta patruzeci de ani ai tai, si am afisat cel mai larg zambet pe care il aveam in dotare.
A mai zis ceva, dar nu am auzit ce din cauza zgomotului.
In timp ce decolam, o furie oarba m-a cuprins involuntar fata de parintii care m-au abandonat la nastere, care au permis sa cresc fara dragostea unei mame si caldura unei case. Mi-au respins dreptul la o viata normal precum cea a tuturor adolescentilor. De multe ori am adormit plangand fara ca cineva sa ma mangaie si sa imi spuna ca maine va fi mai bine. Copii abandonati si crescuti de agentie ca mine nu erau prea multi, sau cel putin nu stiam eu de existent lor. Fiecare dintre noi avea un mentor, insa eu, am avut norocul de a ma naste in aceasi zi in care iubita lui Laurentiu a murit la nastere. Din cate mi-a povestit era distrus de pierderea Mirelei, dar destinul nu l-a iertat ci i-a luat si fiica, asa ca el a gasit in mine refugiul binecuvantat pentru a-si alina durerea si a luat asupra lui intreaga raspundere pentru mine ca parinte, dar si ca si mentor.
Laurentiu Lovinescu, un agent care lucra sub acoperire, dar nu ducea o viata dubla ca majoritatea agentilor, ci pur si simplu se dedica complet misiunii pe care o avea uitand de viata lui reala. Isi ascundea varsta foarte bine in spatele unui zambet copilaresc si binevoitor. Mereu mi-am dorit sa ii spun “tata” dar ceva din interiorul meu nu ma lasa, parca m-ar fi strans de gat cineva ori de cate ori doream sa-l strig astfel. E genul de barbat care ar face fericita orice tip de femeie: inalt, cu un trup bine lucrat, parul negru ca pana corbului si cret din cale afara, complete perfect ochii negrii mari si iubitori. In secret, imi doream ca sotul meu – daca voi avea vreodata unul – sa arate ca si Laur atat fizic cat si ca personalitate. Cele mai mici detalii le observa, stia sa ma faca sa ma simt bine cand ma simteam de-a dreptul mizerabil, ma asculta, ma iubea, dar niciodata nu am simtit din partea lui perversitate cand era in preajma mea. Pur si simplu pretindea ca sunt fiica lui biologica si se comporta ca un tata grijuliu in permanenta.
Drumul cu elicopterul pana la Bucuresti a fost destul de scurt. Pe tot traseul, Laur m-a tinut strans langa el si comportamentul lui imi sugera faptul ca ma astepta o misiune imposibila. Era mereu ingrijorat pentru mine ori de cate ori mergem intr-o misiune si nu odata m-a salvat. Tot el a convins consilul de conducere al agentiei sa ma lase sa locuiesc singura in Oradea si mi-a facut rost  - prin nu stiu ce metode – de carnet de conducere de la 16 ani. Nu stiu de ce anume doream sa locuiesc in Oradea. Poate pentru ca era destul de departe de Bucuresti incat sa imi ia misiunea in ultima clipa. M-am gandit de multe ori sa renunt, sa ma retrag din toata sarada asta si sa imi vad de scoala linistita, dar spionajul era cea mai buna parte din mine in mod ironic, o parte bine conturata si cladita inca de la nastere. Imi placea cea ce faceam, dar nu mai traiam totul atat de intens ca la inceput cand mergeam pe teren. Acum, totul era automatism si nimic nu mai prezenta interes pentru mine.
Cand am ajuns pe Aeroportul Baneasa, a urmat traditional legare la ochi pentru a nu stii unde urmeaza sa merg. Nu ca mi-ar fi pasat de altfel, dar ei credeau ca “Securitatea nationala este in siguranta” daca murdaricii – agentii care fac munca de teren- nu stiu unde anume este sediul agentiei. Oricum, din cate am aflat capii organizatiei isi muta culcusurile cam des si oricum nu aveam pusa in plan o vizita “insolent si indrazneata”.
Biroul in care am fost introdusa era unul inchiriat la parterul unui bloc cu vederea spre o curte interioara. Aceasi masa alba mare si ovala, ticsita de barbati trecuti de 40 de ani la costume de firma, cu pantofii atat de lustruiti de te puteai oglindii in ei. Cu greu m-am stapanit sa nu zambesc la vederea acestor bufoni numiti “sefi” si care nu au facut munca de teren in viata lor decat in stagiatura fizica obligatorie. Marea majoritate erau grizonati, cu burta – Berea asta – si cu o privire moroconasa datorita orei imposibile la care Mai Marele Ion Alexandrescu le-a solicitat prezenta.
M-am oprit in apropierea biroului, iar dragii mei sefi nici nu s-au sinchisit sa imi ofere un scaun sau sa se ridice in piciore asa in semn de respect pentru o femeie; ma rog domnisoara ca am doar saptispe ani. Pentru ei sunt doar un robot programat sa faca si sa dreaga dupa ordinele lor fara drept de apel.
-Irina, draga mea, scuza-ma ca te deranjez la o ora atat de nepotrivita, dar s-a ivit o problema la nivel mondial si avem nevoie disperata de ajutorul tau.
Macar s-a ridicat in picioare cand mi-a vorbit. Fac pariu pe orice ca va incepe sa ma laude cu inflorituri de sa rupa gura targului doar pentru ca eu sa ma umflu in pene si sa imi fac treaba impecabil. In timp ce gandurile imi zburau aiurea, domnul Alexandrescu se plimba in stanga si in dreapta biroului prin spatele barbatilor asezati si somnorosi evitand sa treaca prin fata mea.
-Toti stim ca desi ai doar saptesprezece ani, esti cel mai capabil agent de teren al nostru, bijuteria spionajului romanesc, copilul minune vazut ca Mantuitorul acestui neam napastuit si imprastiat. Toata aceasta cuvantare a fost sustinuta de o fata trista si de o privire mai ipocrita ca cea a mamei vitrege a Albei-ca-Zapada.
Imi venea sa vomit de-a dreptul. Ce jeg de om, viata mea! Cum poate minti in halul asta? De la cinspe’ ani de cand mi-au dat misiuni pe bune, eu le-am luat mereu pe cele mai grele pe considerentul ca eu nu am familie si nimeni nu va suferii daca eu mor.
-Despre ce problema este vorba domnule? Am intrebat cu un ton extrem de glaciar si cu o expresie incremenita invatata de mica.
Cred ca dispretul din ochii mei l-a facut sa isi aduca aminte de cate ori m-am certat cu ei si le-am zis ca nu imi pasa daca ma omoara sau ma dau afara din agentie, dar eu doresc libertate si o viata personala.
-Bun. Imi place ca esti practica. Pai, atunci sa trecem direct la treaba nu? In Elvetia, institutul de cercetare  Harlan Laboratories LTD, sub indrumarea cercetatoarei Barbara Andersson, au realizat un ser capabil sa creeze superoamenii, numindu-l “Ingerul indestructibil”. Prin diferite mutatii genetice facute pe cobai au observat ca structura interna a organismului se modifica si devine mai dura si mai rezistenta…
-Deci trebuie sa merg sa iau serul, sa obtin informatii despre cum se poate obtine in masa si pe urma sa omor o doamna. Am zis cu aer relaxat, de parca as fi mers sa fac cumparaturi la piata, ceva ce de altfel nu am facut in viata mea.
Putin ofticat de intrerupere, Alexandrescu ma cantarii din privire, apoi adauga pe un ton ce trada o furie controlata.
-Doamna de care pomenesti are doar douazeci si sapte de ani, dar tatal ei a fost cercetator la acelasi institut si a facut cercetarile initiale. Fiica lui doar i-a desavarsit creatia. Se apropie de mine si imi inmana un set de patru fotografii cu femeie pipernicita, slabuta, roscata natural si cu ochelari cat toate zilele de ii acopereau fata. Nu cred ca avea mai mult de un metru jumate inaltime si in ciuda varstei ei parea mai in varsta; cel putin in poze. Domnisoara Lovinescu, aveti misiunea de a o aduce pe domnisoara Andersson teafara si nevatamata in Romania, in maxim 48 de ore.
Am ramas muta de uimire. Era pentru prima data cand mi se cerea sa nu omor pe cineva ci din contra, sa protejez. Poate de asta a apelat la cel mai dragastos glas pe care il avea in arsenal:
-Stiu ca esti uimita draga mea Irina. Crede-ma ca daca ar fi fost o misiune de ici de colea nu te-as fi trimis nici in ruptul capului.
Apoi, spre marea mea uimire s-a oprit in fata mea si si-a pus ambele maini pe umerii mei captandu-mi privirea. M-am uitat in ochii lui verzi si la zambetul lui plin de bunavointa si pentru o frantura de moment mi-am dorit ca el sa fie tatal meu si sa ma imbratiseze. Aceasta constatare m-a facut sa casc ochii de uimire si pe domnul A – dupa cum ii ziceam eu – sa isi inclesteze mainile si mai tare in umerii mei si sa-mi sopteasca atat de incet incat abia l-am auzit eu.
-Chiar daca poate nu ma crezi, tin foarte mult la tine si as face orice ca sa te pot scoate din agentia asta de cacat inainte sa te infunzi prea mult in ea. Nu iti doresc sa te ingropi odata cu noi, dar am mainile legate.
Mi-am incruntat fruntea, iar domnul A mi-a zambit usor si a trasat cu varful aratatorului o linie pe fruntea mea. Acea linie alba, contrasta puternic cu tenul meu ceva mai inchis la culoare si era cicatricea pe care am dobandit-o la sapte ani in timpul unui antrenament fizic in Australia. Imi aduc aminte si acum desertul acela intins plin de stanci si caldura sufocanta in care ne-au obligat instructorii sa alergam o ora fara oprire, de lesinau copii pe capete. Eram copii cu varste cuprinse intre sapse si noua ani, vreo patruzeci la numar si doar cinci puteau ramane la final pentru a trece la urmatoarea faza a antrenamentului. In viata mea nu mi-am dorit atat de mult sa beau apa, ca in ora aia de alergare continua. Culmea, am fost singura care a ajuns la capatul traseului, restul renuntand pe drum sau lesinand si ca o stupizenie din partea mea am lesinat abia dupa ce mi sa spus ca ma pot oprii, dand cu capul de o piatra.
-I-am certat amarnic pe instructori atunci pentru neglijenta. M-am cutremurat cand am aflat ca ti-ai spart capul, ca esti in spital deshidratata si in perfuzii. Aveai doar sapte ani, dar de mica ai fost o minunatie de copil, extreme de talentata in toate.
Toate astea mi le-a zis nemiscandu-se din pozitia initiala. Dar, parca dandu-si seama ca mai sunt inca vreo treizeci de oameni in camera holbandu-se la noi, mi-a dat drumul si s-a indreptat spre celalalt capat al mesei ovale in timp ce isi dregea glasul. Nu am sesizat cand Laur s-a pironit in dreapta mea si mi-a soptit usor la ureche:
-Mai ca nu l-am strans de gat atunci cand te-a trimis in Australia in cantonament.
Laur era prieten bun cu domnul A inca de dinainte de a ma naste eu, dar niciodata nu mi-a mentionat ceva despre viata privata a prietenului sau chiar daca intrebam. Se eschiva si imi spunea ca nu poate sa imi spuna nimic pentru ca si Ion Alexandrescu era agent sub acoperire. Imi placea sa iau cina cu Laur ori de cate ori aveam ocazia, pentru ca, era cea mai calma persoana din viata mea. Singurul om care m-a vazut plangand, care m-a vazut crescand si care ma salva din cele mai mizerabile situatii in care s-ar putea afla un om vreodata. Ca de exemplu, atunci cand am implinit paispe’ ani, colegii din agentie – cei tineri – au dat o petrecere in cinstea mea ca sa sarbatoreasca faptul ca eu am buletin. Pai atunci, fratilor am fost beata manga din doua shot-uri de tequila. El m-a luat frumusel mi-a facut un dus rece – imbracata evident, ca altfel nu avea farmec – si m-a pus sa beau cafea pentru prima data in viata mea. Si mai tarziu, tot el a fost cel care a avut grija ca eu sa trec peste traumele suferite in Siberia din cauza… dar asta nu mai conteaza acum.
-Stiu ca te mira ca trebuie sa protejezi pe cineva dar, din pacate pentru noi, domnisoara Andersson a distrus toate caietele cu notite, iar asistentii nu au stiut toti impreuna suficient cat sa refacem formula. De aceea avem nevoie de ea in viata, mi-a zis Alexandrescu accentuand ultimele doua cuvinte ca si cum ar fi vorbit cu un copil handicapat.
-Ce echipament am la dispozitie si cand imi decoleaza avionul? Am intrebat eu fara prea mult entuziasm in voce si atitudine.
Am auzit usa biroului deschizandu-se, dar nu am schitat nici un gest care sa tradeze acest fapt. Am simtit o noua prezenta in stanga mea, dar din nou am refuzat sa intorc capul, crezand ca este un membru din conducere care a adormit pe drum.
Alexandrescu, parca sesizand refuzul meu de a-l milui cu o privire pe noul venit, mi-a facut semn cu capul sa ma intorc. Am ramas blocata cu corpul in fata si cu capul in partea stanga. Doamne Dumnezeule ce tip inalt!!!!! Avea in jur de un metro optzeci si cinci, blond deschis, cu ochii albastrii, pironiti asupra mea. Cand mi-a zambit aratandu-si dintii albi si perfecti asezati, ceva s-a schimbat in mine si brusc, m-am simtit oarecum stangace si emotionata in fata lui. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost senzatia ciudata de fug ape care mi-o dadea tipul respectiv. Ceva din el imi parea foarte cunoscut. Doar daca…nu cumva… nu!!! Nu fi proasta Irina. Asta a fost acus mult timp, iar el nu are nicio legatura.
Vazand ca nu il mai bag in nici o seama, domnul A si-a dres glasul atragandu-mi atentia. Faceam sfortari inimaginabile sa nu ma asez pe un scaun de la masa ovala si sa il admir pe strainul chips dintr-o pozitie comoda.
-El este Aleksey Vasiliev, agentul rus care te va insoti in aceasta misiune. Am deschis gura pentru a protesta, insa Alexandrescu mi-a intors-o repede. Fara discutii, el vine cu tine asta e ultimul meu cuvant.
I-am aruncat o privire ucigasa care, spre surprinderea mea, il loc sa-l intarate, l-a facut sa imi spuna cu o voce blanda:
-Nu ai idee cate tari umbla dupa aceasta domnisoara, si nu pot risca sa fi omorata pentru o prostie. In cazul in care unul dintre voi va pati ceva – si se uita la Aleksey – vrea ca unul sa isi termine misiunea.
-Uauuuu. Deci imparititi “ingerul indestructibil” cu Rusia? Doar pentru a ma tine pe mine in viata? Apoi am adoptat tonul cel mai arogant pe care l-am folosit vreodata si am spus aproape soptit, de cand mama naibii va pasa de mine si de viata mea? Sunt doar un murdarici si nimic mai mult. Eu niciodata nu voi sta la masa, sa beau bere sa mananc mici si sa dau ordine.
Doi dintre fostii mei instructor – care de altfel ma urau – s-au ridicat in picioare ca atunci cand doi barbati sunt gata sa se bata, aruncadu-mi niste priviri pline de ura. Ohhhhh, dar eu stiam de ce ma urasc. Normal ca stiam. Pentru ca jegurile alea pe care le au drept fii, sunt sub nivelul marii fata de mine. Au incercat sa ma bata cand am fost desemnata sefa de promotie, acus doi ani, in 2006, la absolvirea celor doisprezece ani necesari pentru a ajunge un murdarici. Le-am zambit ironic si mi-am ridicat barbia in semn de provocare. Imi doresc sa ma atace, ca sa ii pot caftii pentru ei copii lor si pentru generatiile urmatoare.
-Daca nu va asezati in momentul asta va impusc in cap pe amandoi! A tunat Laur, in timp ce se aseza in fata mea, indreptand pistolul lui Grand Power T12 spre ei - de care nu se desparte niciodata de cand l-a achizitionat - spunandu-le intre timp, Stiti foarte bine ca va omor fara sa ezit daca indrazniti sa va atingeti de ea. Are dreptate in tot ce spune si daca nu va convine duce-ti voi dupa fata asta pana la dracu’ in praznic; sunteti capabili? Nu! Nici voi nici machetele alea de copii pe care ii numiti barbati.
S-au asezat, insa fara prea mare placer, stiind ca intr-o eventual incaierare cu Laur, ar pierde amandoi. Vazandu-i asezati, el si-a reluat locul intiail din dreapta mea, facandu-I semn cu mana domnului A sa continue ce avea de spus.
-Bun, acum ca toti ne-am calmat, sa va spun ce aveti la dispozitie: o busola Army K07, rezistenta la frig si caldura pana intr-un anumit punct, rezistenta la apa, buna daca vreti sa luati azimutul[1]. Pentru tine Irina, electrosoc TW-10 cu acumulator intern reincarcabil. Nu ti-as dori sa simti 220 de volti in corp. Doua pusti  Hatsan AT44W-PA cu aer comprimat, si mai multe pistoale cu amortizor si fara. Laurentiu, ai adus dosarul? Intreba Alexandrescu.
Fara un cuvant, Laur scoase dintr-o mapa un plic sigilar, il ridica pana la nivelul fruntii, apoi il arunca pe birou, fix in fata mea. Domnul A imi facu semn cu degetul sa iau dosarul. Cand am vrut sa il deschid, mi-a zis doar atat:
-In elicopter te rog sa-l deschizi.
-Mai e si altceva ce ar trebui sa stim?
La auzul vocii partenerului meu Aleksey, am tresarit usor si mi-am indreptat privirea asupra lui in mod inconstient. Acelasi chip inexpresiv dar perfect modelat. Avea un puternic accent rusesc, inca vorbea corect romana. Sper sa ma pot concentra la misiune si nu la cum as putea sa-l seduc.
-Nu. Puteti pleca, dar in patruzeci si opt de ore trebuie sa fiti inapoi cu Barbara Andersson, teferi si nevatamati.
Doar vag am auzit vocea domnului A spunand asta pentru ca eu, ca o imbecila de prima clasa, ma holbam la el cu gura usor intredeschisa. Mi-am revenit abia cand el, si-a intors privirea asupra mea si mi-a zambit usor, intorcandu-se spre mine. Mi-a facut semn cu mana sa ies din birou. Am pasit inainte, insa m-am impiedicat de pragul de la birou si as fi cazut in genunchi daca o mana ferma nu mi-ar fi cuprins talia, strangandu-ma cu putere. Ce toanta is! In birou se auzeau usoare chicote, pe seama mea evident. In mod clar nu putea fi Laur. El niciodata nu m-ar fi prins asa, mai ales de talie. Dupa ce mi-am revenit intr-o pozitie de echilibru, m-am intors sa vad cine fusese salvatorul meu si am dat cu privirea de Aleksey, care inca nu imi daduse drumul, ci doar nu ma mai tinea atat de strans.
-Multumesc, am reusit eu sa spun, iar vocea mea suna excesiv de sparta si emotionata.
-Nu ai pentru ce. Mi-a zambit din nou, de data asta cu gura pana la urechi tragandu-mi cu ochiul. Mergem, Irina?
-Da.
Am mers in liniste pana la elicopter, doar noi doi si am ramas putin mirata cand s-a urcat el pe locul pilotului facandu-mi semn sa ma asez langa el. Tot timpul mi-am dorit in secret sa pilotez insa, am fost repartizata la parasutism si planorism. Poate, doar POATE, il voi convinge sa ma invete si pe mine sa pilotez, pentru ca e evident ca are brevete de zbor din moment ce actiona butoanele fara ca macar sa se uite prea atent la ele.
-Ne luam zborul. Pune-ti castile pe urechi, te rog. Macar e politicos, m-am gandit eu in timp ce decolam.
Am dat din cap in semn ca da, si mi-am pus castile ca un copil ascultator.


[1] Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv și printr-un punct dat. 

luni, 9 ianuarie 2012

Începutul


-Buna mama!     
-Buna, dragul meu. Cum a fost azi la cursuri?
Aleksey, este idealul tinereti atat fizic dar si psihic. Energic, cu bun simt, carismatic, indragit de toti prietenii si mai ales de fete, cu o constitutie zvelta, privirea inteligenta si blanda. Calmitatea intruchipata intocmai ca si tatal lui, singurul barbat pe care l-am iubit vreodata in viata mea. La cei nouasprezece ani ai lui, Alex seamana atat de bine cu tatal sau, incat, uneori ma doare sa ma uit la el pentru ca imi aduce aminte de trecut inevitabil. Cu o statura de aproximativ un metru nouazeci, blond si cu ochii albastrii, nu ma mir ca toate fetele sunt inebunite dupa atentie din partea lui.
-A  fost bine, doar ca am de scris o lucrare de minim doua sute de pagini despre o tema la alegere si m-am gandit ca … nu am mai auzit ce a mai spus pentru ca m-am pierdut in ochii lui albastrii si am simtit cum rana din suflet se deschide din nou.
-Mama!! Ma asculti? M-a interogat el vizibil curios.
-Da scumpul meu. Scuza-ma! Ce spuneai?
Ca si cum nu ar fi observat tristetea de pe chipul meu a zambit cu gura pana la urechi, si a reluat intrebarea.
- Am de scris o lucrare de minim doua sute de pagini despre o tema la alegere si m-am gandit ca m-ai putea ajuta.
Banuiesc ca a asteptat raspunsul meu destul de mult pentru ca mi-a luat mainile amandoua in mana lui stanga si cu dreapta m-a mangaiat pe fata. Aceasi atingere, acelasi parfum, aceasi voce, aceasi blandete, aceasi rabdare. Dar nuuuu!! El e fiul meu; el nu e EL.
-Te voi ajuta. Defapt, cred ca e timpul sa stii tot adevarul pe care eu l-am pastrat cu sfintenie toti anii astia, crezand ca, asa te apar de mine si de trecutul meu, dar esti fiul meu si trecutul meu intr-o anumita masura te influenteaza inevitabil. Poate te va inspira pentru lucrare.
Pentru o perioada scurta s-a uitat la mine vadit uimit, apoi a afisat zambetul acela victorios si senin cu care imi umplea sufletul de mic copil.
-Cred nu te-am auzit de ani buni spunand atat de multe covinte intr-o singura propozitie. A inceput sa rada si inevitabil, am inceput si eu sa rad cu pofta de observatia facuta de scumpul meu baiat.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Introducere pentru carte

              Salut prieteni, 


        Știu ca blogul meu a fost destul de monoton în ultimul timp, dar acum, sper sa fie mai populat de capitolele cărții la care lucrez acum, și care sper sa va placa. 
         Dragostea cu năbădăi este foarte interesanta intre doi tineri, Irina și Aleksey, însa dacă aceștia mai sunt și agenți secreți pe urmele unei tinere cercetătoare, totul devine si mai interesant, se complica si crează conflicte greu de înfruntat. Barbara Andersson, crează un ser - numit Îngerul Indestructibil - care încetinește procesul de îmbătrânire, ba mai mult îl fortifica, făcându-l rezistent la aproape orice. Când viata tinerei cercetătoare este amenințata de capii mafiei, Irina si Aleksey sunt trimiși sa o protejeze și sa obțină serul. Totul se complica odată cu refuzul categoric al Barbarei de a le oferi face un nou ser, având în vedere ca ea a distrus întreg laboratorul când a conștientizat cum poate afecta omenirea descoperirea ei. Irina afla cu stupoare cum a fost abandonata de tatăl ei la naștere și cum a fost ucisa sora ei geamăna de către mafie, acestia confundând-o cu ea.
          Din Romania in Elveția și apoi în Rusia, curajul și talentele celor doi protagoniști ne vor purta într-o aventura fascinanta, în care iubirea trece dincolo de moarte, materializându-se într-un copil.

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Ce isi doresc barbatii???



Ce vor aceasta specie numita “barbati”?? Greu de spus si e si mai greu sa le gasesti o definitie care sa cuprinda complexitatea caracterului lor egocentrist. Pai da stim ca sunt sexul “dur” si ca le place sa se planga pentru orice nimic, da nu cumva sa le spui asta ca se supara ca niste copii pedepsiti. Fetelor, doar noi stim ce complicat e sa ii strunim pe calea buna – cea indicate de noi- si sa ii facem sa realizeze ca fara noi sunt ca si morti.
Dragilor, ultimele statistici arata ca voua va trebuie o femeie cu marimi 90-60-90 sau pe aproape, nu prea destepte ca doar mnah…ar fi prea emancipate, prea citite. Nimic nu e mai dureros pentru voi decat sa vedeti ca o persoana de sex feminine va domina prin cunoastere. Lupta asta e cea mai grea si multe frunti au transpirat pana sa avem noi toata stiinta si tehnologia de azi, iar femeile au jucat mereu un rol important.
Adicatelea, badea Ion nu o intreaba pe mezina lu’ Dumitru de 18 ani cine a fost Diderot sau in ce an a fost ales Cuza, sau cine a descoperit gravitatia. In primul rand, presupunem ca badea nu stie despre ce anume e vorba, sau in al II-lea caz cand stie da nu ii pasa daca fata stie sau nu; se uita si zice “da fain o mai crescut fata asta”. Plus, daca fata ajunge mare model, nu e in trend sa fie si desteapta. “Fata mea este modeala si pe toti ii baga-n boala“, cam asa se numeste aceasta specie din ce in ce mai raspandita. Esti anorexica? Bravo! Cine ti-a zis ca te rostogolesti? Pai EL evident. El poate fi oricare ciocoflender de pe drumuri care se crede mare gigolo si care prima data se uita la ambalaj ca doar de…asta conteaza!
Nu zic, prima impresie conteaza foarte mult, dar daca un baiat te considera atragatoare dupa standardele lui, atunci sa te tii bine, ca sigur in timp ce vorbiti –daca are rabdare sa asculte- se gandeste la cate si mai cate cu tine in N ipostaze. Dar sa presupunem ca Ixsulescu e baiat bun saracu si vrea sa mai urce o treapta, si anume sa vada ce ii debiteaza capu’ fetei. Si aici avem de explicitat modulul ca si la mate, care, in functie de criteriile baiatului, pot da plus in cazul in care donsoara depaseste asteptarile, sau minus, caz in care este sub nivelul marii, sau practic cum s-ar spune, e varza duduia.
Dar revenind la dragii nostrii consorti, nu putem sa nu observam si noi ca femei ca dragii de ei, ne fac sa ne topim la picioarele lor cu sarmul lor irezistibil, cu privirea aceea de catel plouat, cu floarea luata din vaza mamei de acasa, sau trecand la chestii materialiste, cu mertzanu’ si cu contul grasunel din banca. Si culmea, ii iubim si am face orice pentru ei. Da asa e sunt si printre ei baieti sensibili, dragastosi si atenti cu partenera, dar acestia sunt prea putini pentru a fi luati in calcul. Genul acesta de baieti sunt facuti pentru o singura fata spre nenorocirea celorlalte care se consoleaza cu cardul de credit a altuia, ca doar cash-ul nu mai e la moda. Se zice ca barbatii frumosi nu sunt facuti pentru o singura femeie. Bun, atunci nici femeile frumoase nu sunt facute pentru un singur barbat daca e sa o luam asa nu? Nu! Aici intervine misoginismul dus la extreme: femeia mea e doar a mea, femeia ta e si a mea. Principiul asta e un fel de cod secret al francezilor care fiind foarte buni prieteni toti intre ei, viziteaza casele prietenilor si cele ale varului verisoarei matusii din partea tatalui, ca doar si-a renovat omu’ de curand casa.
Dar luand un caz concret, intre un el si o ea. Iubire mare in primele luni “de viata” a relatiei, totul e roz si ai impresia ca asa va fi mereu: sucuri platite de el, filme platite de el, iesiri asa in general platite de…el evident. Da pana cand are bani dragu’ de el? Ca doar si el si ai lui lucreaza pe bani care nu se inmultesc in buzunar ca iepurii. Bine, gandim asa in cazul in care el e baiat cuviincios ca altfel, e bun de plata 25 din 24 daca e posibil. Dar stiti cum se zice “mata blanda zgarie rau”. Va imaginati un baiat calm, ingeras reincarnat care devine agresiv, posesiv si gelos? Eu pot sa mi-l imaginez in timp ce urla ca un descreierat de parca daca ar vorbii civilizat nu ar fi acelasi mesajul. Defapt nu ar fi acelasi feedback-ul de la ea, ca doar nu o sa stea sa se holbeze la el ca la cele 7 minuni ale lumii in timp ce dansul se da de ceasu morti. Da, daca e si ea o blegomana deasta incurabila si excesiv de indiferenta, atunci il lasa in plata Domnului sa vorbeasca singur, sau daca are si ceva bun simt il pune in fata oglinzii sa se uite la el ce frumos e cu venele umflate, ochii scosi din orbite si rosu ca scos din cuptor.
Eu personal, l-as trimite cat mai departe cu bilet doar dus, platit chiar de mine in disperarea febrile de a ma scapa de un asemenea individ. Pai daca suntem impreuna nu inseamna ca sunt conectata la creierul lui, care si asa e impartit in doua parti direct proportionale. Mi se pare foarte comic cum acum spune “te iubesc” si dupa nici o ora, te ia la 11 metrii de ce s-a uitat colegul mai chioras la cizmele tale sau la alte cele, de parca tu i-ai pus ochii pe ceva anume. Poti sa ii zici asta? Pai nu poti evident, ca doar va fi isteric si va pune intrebari cu nemiluita, sa isi mai imbogateasca si el cultura despre potentialii masculi care se aventureaza pe teritoriul lui.
Sunt o anume categorie de fete care se inscriu intre decente si parasute, care isi aleg cu grija masculul dominant si care stiu sa profite de orice in orice situatie. Mascul dominant e prea mult spus, dar in virtutea indulgentei fata de afemeiatii astia de barbati, l-am numit asa, pentru ca tipa oricum ii va face vant mai curand decat isi poate imagina el in cele mai creative cosmaruri ale lui. E foarte dragut sa ii vezi indragostiti pana peste cap, in limba dupa ea sau ele, depinde de caz. Ca doar e la moda sa auzi “va iubesc pe amandoua”. Da pe amandoua in acelasi timp si cu aceasi intensitate? Nu stim pentru ca nu e curent sa ii masuram intensitatea si oricum nu prea conteaza pentru mine, care, nu o sa accept niciodata sa imi impart “masculul” – fara dominant – cu nici o alta domnisoara indrazneata si deocheata.
Ca sa nu ma mai lungesc aiurea la infinit, eu doar atat mai spun, ca fetele destepte sunt in mare parte “exterminate” in zilele noastre si nu ma refer destepte la nivel mediu, ci la alea care au un cuvant de zis. Dar oricum, degeaba ma agit eu si imi rup degetele in tastatura ca nu schimb nimic, poate doar starea mea de spirit va devenii mai agitata si mai ganditoare si nu e bine sa imi imbuib eu capul cu problemele cotidiene in locul scumpilor, adoratilor nostrii barbati.