Capitulul 1

            

Suna telefonul de la agentie in veselie. Minunat!! Oamenii aia nu stiu sa sune la ore mai accesibile? Inainte sa raspund, ma uit la ceas cu un ochi observ cu stupoare ca e ora 02:37 dimineata si raspund furioasa la telefon.

-Elicopterul e in parcare mare de pe malul Crisului la ora 3 fix. Ai grija sa fii acolo.

Fara “Buna Irina, ce mai faci?” sau alte formule politicoase primesc primele ordine ce imi vor aduce o serie lunga de nenorociri dar si de bucurii. Semi adormita ma imbrac in tipicul costum negru de piele si imi scot din dulap geanta pregatita mereu de drum si pornesc spre masina morocanoasa, injurand in gandul meu inventia telefonului. Traficul inexistent la acea ora m-a ajutat sa ajung repede la locul de intalnire. Ca deobicei, Laurentiu ma astepta cu un zambet larg si cu bratele deschide. De cand m-am nascut si pana acum, a fost singurul “tata” pe care l-am cunoscut, singurul care m-a ajutat si a crezut in mine neconditionat. Desi el are 37 de ani si eu 17, il simt ca pe un prieten apropiat; defapt singurul meu prieten in toata agentia asta de rahat care m-a crescut si “m-a educat”, dupa propriile interese normal. Chiar si asa, ii sunt recunoscatoare pentru ca macar mi-a dat numele lui, Lovinescu.

-Esti foarte bronzata dupa cantonamentul asta. Mi-a zis Laur in timp ce ma imbratisa.

-Pai da, daca m-ai trimis din iunie pana acum in septembrie in cantonamente de pregatire numai in ta-ri-le cal-de. I-am spus eu in timp ce radeam. Bine ca a venit toamna insfarsit si iar incepe scoala. Sper ca inca agentia are profesori pentru agentii scolari nu?

-Normal. Toti vor fi foarte incantati sa te vada, imi arunca Laur intr-o doara cu un ranjet stupid pe fata, pentru ca amandoi stiam ca nu e asa. Toti colegii mei de clasa daca ii pot numii asa, m-ar manca de vie doar ca sa mai iasa si ei in evidenta.

-Mda, mai ales dragul de Andrei – fiul unui instructor - am zis eu in timp ce imi dadeam ochii peste cap.

-Dar stai asa sa te vad. Mama mia, arati traznet fetito; defapt ce traznet,  esti ultra-fulger. Tot nu ai crescut?

-Inca am ramas la un mentru saptezeci si sase, m-am fastacit eu ca un copil de doi ani in timp ce ma intindeam pe varfuri si cu mainile la spate.

-Ai slabit in vara asta cel putin cinci kilograme. S-a uitat incruntat la mine si cu aratatorul taia aerul spre mine. Da iti sta bine asa lunga si slaba, mai ales ca esti si bronzata. Macar bine ca nu ti-ai bronzat si ochii. Au ramas la fel de verzi. Parul ti s-a deschis la culoare. Nu-mi place!!! Sa te vopsesti bruneta, cume rai inainte, nu imi place sa fi satena inchis. Ma certa el in timp ce imi facea semn sa urc in elicopter.

-Mersi Laur, si tu arati foarte bine pentru cei o suta patruzeci de ani ai tai, si am afisat cel mai larg zambet pe care il aveam in dotare.

A mai zis ceva, dar nu am auzit ce din cauza zgomotului.

In timp ce decolam, o furie oarba m-a cuprins involuntar fata de parintii care m-au abandonat la nastere, care au permis sa cresc fara dragostea unei mame si caldura unei case. Mi-au respins dreptul la o viata normal precum cea a tuturor adolescentilor. De multe ori am adormit plangand fara ca cineva sa ma mangaie si sa imi spuna ca maine va fi mai bine. Copii abandonati si crescuti de agentie ca mine nu erau prea multi, sau cel putin nu stiam eu de existent lor. Fiecare dintre noi avea un mentor, insa eu, am avut norocul de a ma naste in aceasi zi in care iubita lui Laurentiu a murit la nastere. Din cate mi-a povestit era distrus de pierderea Mirelei, dar destinul nu l-a iertat ci i-a luat si fiica, asa ca el a gasit in mine refugiul binecuvantat pentru a-si alina durerea si a luat asupra lui intreaga raspundere pentru mine ca parinte, dar si ca si mentor.

Laurentiu Lovinescu, un agent care lucra sub acoperire, dar nu ducea o viata dubla ca majoritatea agentilor, ci pur si simplu se dedica complet misiunii pe care o avea uitand de viata lui reala. Isi ascundea varsta foarte bine in spatele unui zambet copilaresc si binevoitor. Mereu mi-am dorit sa ii spun “tata” dar ceva din interiorul meu nu ma lasa, parca m-ar fi strans de gat cineva ori de cate ori doream sa-l strig astfel. E genul de barbat care ar face fericita orice tip de femeie: inalt, cu un trup bine lucrat, parul negru ca pana corbului si cret din cale afara, complete perfect ochii negrii mari si iubitori. In secret, imi doream ca sotul meu – daca voi avea vreodata unul – sa arate ca si Laur atat fizic cat si ca personalitate. Cele mai mici detalii le observa, stia sa ma faca sa ma simt bine cand ma simteam de-a dreptul mizerabil, ma asculta, ma iubea, dar niciodata nu am simtit din partea lui perversitate cand era in preajma mea. Pur si simplu pretindea ca sunt fiica lui biologica si se comporta ca un tata grijuliu in permanenta.

Drumul cu elicopterul pana la Bucuresti a fost destul de scurt. Pe tot traseul, Laur m-a tinut strans langa el si comportamentul lui imi sugera faptul ca ma astepta o misiune imposibila. Era mereu ingrijorat pentru mine ori de cate ori mergem intr-o misiune si nu odata m-a salvat. Tot el a convins consilul de conducere al agentiei sa ma lase sa locuiesc singura in Oradea si mi-a facut rost  - prin nu stiu ce metode – de carnet de conducere de la 16 ani. Nu stiu de ce anume doream sa locuiesc in Oradea. Poate pentru ca era destul de departe de Bucuresti incat sa imi ia misiunea in ultima clipa. M-am gandit de multe ori sa renunt, sa ma retrag din toata sarada asta si sa imi vad de scoala linistita, dar spionajul era cea mai buna parte din mine in mod ironic, o parte bine conturata si cladita inca de la nastere. Imi placea cea ce faceam, dar nu mai traiam totul atat de intens ca la inceput cand mergeam pe teren. Acum, totul era automatism si nimic nu mai prezenta interes pentru mine.

Cand am ajuns pe Aeroportul Baneasa, a urmat traditional legare la ochi pentru a nu stii unde urmeaza sa merg. Nu ca mi-ar fi pasat de altfel, dar ei credeau ca “Securitatea nationala este in siguranta” daca murdaricii – agentii care fac munca de teren- nu stiu unde anume este sediul agentiei. Oricum, din cate am aflat capii organizatiei isi muta culcusurile cam des si oricum nu aveam pusa in plan o vizita “insolent si indrazneata”.

Biroul in care am fost introdusa era unul inchiriat la parterul unui bloc cu vederea spre o curte interioara. Aceasi masa alba mare si ovala, ticsita de barbati trecuti de 40 de ani la costume de firma, cu pantofii atat de lustruiti de te puteai oglindii in ei. Cu greu m-am stapanit sa nu zambesc la vederea acestor bufoni numiti “sefi” si care nu au facut munca de teren in viata lor decat in stagiatura fizica obligatorie. Marea majoritate erau grizonati, cu burta – Berea asta – si cu o privire moroconasa datorita orei imposibile la care Mai Marele Ion Alexandrescu le-a solicitat prezenta.

M-am oprit in apropierea biroului, iar dragii mei sefi nici nu s-au sinchisit sa imi ofere un scaun sau sa se ridice in piciore asa in semn de respect pentru o femeie; ma rog domnisoara ca am doar saptispe ani. Pentru ei sunt doar un robot programat sa faca si sa dreaga dupa ordinele lor fara drept de apel.

-Irina, draga mea, scuza-ma ca te deranjez la o ora atat de nepotrivita, dar s-a ivit o problema la nivel mondial si avem nevoie disperata de ajutorul tau.

Macar s-a ridicat in picioare cand mi-a vorbit. Fac pariu pe orice ca va incepe sa ma laude cu inflorituri de sa rupa gura targului doar pentru ca eu sa ma umflu in pene si sa imi fac treaba impecabil. In timp ce gandurile imi zburau aiurea, domnul Alexandrescu se plimba in stanga si in dreapta biroului prin spatele barbatilor asezati si somnorosi evitand sa treaca prin fata mea.

-Toti stim ca desi ai doar saptesprezece ani, esti cel mai capabil agent de teren al nostru, bijuteria spionajului romanesc, copilul minune vazut ca Mantuitorul acestui neam napastuit si imprastiat. Toata aceasta cuvantare a fost sustinuta de o fata trista si de o privire mai ipocrita ca cea a mamei vitrege a Albei-ca-Zapada.

Imi venea sa vomit de-a dreptul. Ce jeg de om, viata mea! Cum poate minti in halul asta? De la cinspe’ ani de cand mi-au dat misiuni pe bune, eu le-am luat mereu pe cele mai grele pe considerentul ca eu nu am familie si nimeni nu va suferii daca eu mor.

-Despre ce problema este vorba domnule? Am intrebat cu un ton extrem de glaciar si cu o expresie incremenita invatata de mica.

Cred ca dispretul din ochii mei l-a facut sa isi aduca aminte de cate ori m-am certat cu ei si le-am zis ca nu imi pasa daca ma omoara sau ma dau afara din agentie, dar eu doresc libertate si o viata personala.

-Bun. Imi place ca esti practica. Pai, atunci sa trecem direct la treaba nu? In Elvetia, institutul de cercetare  Harlan Laboratories LTD, sub indrumarea cercetatoarei Barbara Andersson, au realizat un ser capabil sa creeze superoamenii, numindu-l “Ingerul indestructibil”. Prin diferite mutatii genetice facute pe cobai au observat ca structura interna a organismului se modifica si devine mai dura si mai rezistenta…

-Deci trebuie sa merg sa iau serul, sa obtin informatii despre cum se poate obtine in masa si pe urma sa omor o doamna. Am zis cu aer relaxat, de parca as fi mers sa fac cumparaturi la piata, ceva ce de altfel nu am facut in viata mea.

Putin ofticat de intrerupere, Alexandrescu ma cantarii din privire, apoi adauga pe un ton ce trada o furie controlata.

-Doamna de care pomenesti are doar douazeci si sapte de ani, dar tatal ei a fost cercetator la acelasi institut si a facut cercetarile initiale. Fiica lui doar i-a desavarsit creatia. Se apropie de mine si imi inmana un set de patru fotografii cu femeie pipernicita, slabuta, roscata natural si cu ochelari cat toate zilele de ii acopereau fata. Nu cred ca avea mai mult de un metru jumate inaltime si in ciuda varstei ei parea mai in varsta; cel putin in poze. Domnisoara Lovinescu, aveti misiunea de a o aduce pe domnisoara Andersson teafara si nevatamata in Romania, in maxim 48 de ore.

Am ramas muta de uimire. Era pentru prima data cand mi se cerea sa nu omor pe cineva ci din contra, sa protejez. Poate de asta a apelat la cel mai dragastos glas pe care il avea in arsenal:

-Stiu ca esti uimita draga mea Irina. Crede-ma ca daca ar fi fost o misiune de ici de colea nu te-as fi trimis nici in ruptul capului.

Apoi, spre marea mea uimire s-a oprit in fata mea si si-a pus ambele maini pe umerii mei captandu-mi privirea. M-am uitat in ochii lui verzi si la zambetul lui plin de bunavointa si pentru o frantura de moment mi-am dorit ca el sa fie tatal meu si sa ma imbratiseze. Aceasta constatare m-a facut sa casc ochii de uimire si pe domnul A – dupa cum ii ziceam eu – sa isi inclesteze mainile si mai tare in umerii mei si sa-mi sopteasca atat de incet incat abia l-am auzit eu.

-Chiar daca poate nu ma crezi, tin foarte mult la tine si as face orice ca sa te pot scoate din agentia asta de cacat inainte sa te infunzi prea mult in ea. Nu iti doresc sa te ingropi odata cu noi, dar am mainile legate.

Mi-am incruntat fruntea, iar domnul A mi-a zambit usor si a trasat cu varful aratatorului o linie pe fruntea mea. Acea linie alba, contrasta puternic cu tenul meu ceva mai inchis la culoare si era cicatricea pe care am dobandit-o la sapte ani in timpul unui antrenament fizic in Australia. Imi aduc aminte si acum desertul acela intins plin de stanci si caldura sufocanta in care ne-au obligat instructorii sa alergam o ora fara oprire, de lesinau copii pe capete. Eram copii cu varste cuprinse intre sapse si noua ani, vreo patruzeci la numar si doar cinci puteau ramane la final pentru a trece la urmatoarea faza a antrenamentului. In viata mea nu mi-am dorit atat de mult sa beau apa, ca in ora aia de alergare continua. Culmea, am fost singura care a ajuns la capatul traseului, restul renuntand pe drum sau lesinand si ca o stupizenie din partea mea am lesinat abia dupa ce mi sa spus ca ma pot oprii, dand cu capul de o piatra.

-I-am certat amarnic pe instructori atunci pentru neglijenta. M-am cutremurat cand am aflat ca ti-ai spart capul, ca esti in spital deshidratata si in perfuzii. Aveai doar sapte ani, dar de mica ai fost o minunatie de copil, extreme de talentata in toate.

Toate astea mi le-a zis nemiscandu-se din pozitia initiala. Dar, parca dandu-si seama ca mai sunt inca vreo treizeci de oameni in camera holbandu-se la noi, mi-a dat drumul si s-a indreptat spre celalalt capat al mesei ovale in timp ce isi dregea glasul. Nu am sesizat cand Laur s-a pironit in dreapta mea si mi-a soptit usor la ureche:

-Mai ca nu l-am strans de gat atunci cand te-a trimis in Australia in cantonament.

Laur era prieten bun cu domnul A inca de dinainte de a ma naste eu, dar niciodata nu mi-a mentionat ceva despre viata privata a prietenului sau chiar daca intrebam. Se eschiva si imi spunea ca nu poate sa imi spuna nimic pentru ca si Ion Alexandrescu era agent sub acoperire. Imi placea sa iau cina cu Laur ori de cate ori aveam ocazia, pentru ca, era cea mai calma persoana din viata mea. Singurul om care m-a vazut plangand, care m-a vazut crescand si care ma salva din cele mai mizerabile situatii in care s-ar putea afla un om vreodata. Ca de exemplu, atunci cand am implinit paispe’ ani, colegii din agentie – cei tineri – au dat o petrecere in cinstea mea ca sa sarbatoreasca faptul ca eu am buletin. Pai atunci, fratilor am fost beata manga din doua shot-uri de tequila. El m-a luat frumusel mi-a facut un dus rece – imbracata evident, ca altfel nu avea farmec – si m-a pus sa beau cafea pentru prima data in viata mea. Si mai tarziu, tot el a fost cel care a avut grija ca eu sa trec peste traumele suferite in Siberia din cauza… dar asta nu mai conteaza acum.

-Stiu ca te mira ca trebuie sa protejezi pe cineva dar, din pacate pentru noi, domnisoara Andersson a distrus toate caietele cu notite, iar asistentii nu au stiut toti impreuna suficient cat sa refacem formula. De aceea avem nevoie de ea in viata, mi-a zis Alexandrescu accentuand ultimele doua cuvinte ca si cum ar fi vorbit cu un copil handicapat.

-Ce echipament am la dispozitie si cand imi decoleaza avionul? Am intrebat eu fara prea mult entuziasm in voce si atitudine.

Am auzit usa biroului deschizandu-se, dar nu am schitat nici un gest care sa tradeze acest fapt. Am simtit o noua prezenta in stanga mea, dar din nou am refuzat sa intorc capul, crezand ca este un membru din conducere care a adormit pe drum.

Alexandrescu, parca sesizand refuzul meu de a-l milui cu o privire pe noul venit, mi-a facut semn cu capul sa ma intorc. Am ramas blocata cu corpul in fata si cu capul in partea stanga. Doamne Dumnezeule ce tip inalt!!!!! Avea in jur de un metro optzeci si cinci, blond deschis, cu ochii albastrii, pironiti asupra mea. Cand mi-a zambit aratandu-si dintii albi si perfecti asezati, ceva s-a schimbat in mine si brusc, m-am simtit oarecum stangace si emotionata in fata lui. Urmatorul lucru pe care mi-l amintesc a fost senzatia ciudata de fug ape care mi-o dadea tipul respectiv. Ceva din el imi parea foarte cunoscut. Doar daca…nu cumva… nu!!! Nu fi proasta Irina. Asta a fost acus mult timp, iar el nu are nicio legatura.

Vazand ca nu il mai bag in nici o seama, domnul A si-a dres glasul atragandu-mi atentia. Faceam sfortari inimaginabile sa nu ma asez pe un scaun de la masa ovala si sa il admir pe strainul chips dintr-o pozitie comoda.

-El este Aleksey Vasiliev, agentul rus care te va insoti in aceasta misiune. Am deschis gura pentru a protesta, insa Alexandrescu mi-a intors-o repede. Fara discutii, el vine cu tine asta e ultimul meu cuvant.

I-am aruncat o privire ucigasa care, spre surprinderea mea, il loc sa-l intarate, l-a facut sa imi spuna cu o voce blanda:

-Nu ai idee cate tari umbla dupa aceasta domnisoara, si nu pot risca sa fi omorata pentru o prostie. In cazul in care unul dintre voi va pati ceva – si se uita la Aleksey – vrea ca unul sa isi termine misiunea.

-Uauuuu. Deci imparititi “ingerul indestructibil” cu Rusia? Doar pentru a ma tine pe mine in viata? Apoi am adoptat tonul cel mai arogant pe care l-am folosit vreodata si am spus aproape soptit, de cand mama naibii va pasa de mine si de viata mea? Sunt doar un murdarici si nimic mai mult. Eu niciodata nu voi sta la masa, sa beau bere sa mananc mici si sa dau ordine.

Doi dintre fostii mei instructor – care de altfel ma urau – s-au ridicat in picioare ca atunci cand doi barbati sunt gata sa se bata, aruncadu-mi niste priviri pline de ura. Ohhhhh, dar eu stiam de ce ma urasc. Normal ca stiam. Pentru ca jegurile alea pe care le au drept fii, sunt sub nivelul marii fata de mine. Au incercat sa ma bata cand am fost desemnata sefa de promotie, acus doi ani, in 2006, la absolvirea celor doisprezece ani necesari pentru a ajunge un murdarici. Le-am zambit ironic si mi-am ridicat barbia in semn de provocare. Imi doresc sa ma atace, ca sa ii pot caftii pentru ei copii lor si pentru generatiile urmatoare.

-Daca nu va asezati in momentul asta va impusc in cap pe amandoi! A tunat Laur, in timp ce se aseza in fata mea, indreptand pistolul lui Grand Power T12 spre ei - de care nu se desparte niciodata de cand l-a achizitionat - spunandu-le intre timp, Stiti foarte bine ca va omor fara sa ezit daca indrazniti sa va atingeti de ea. Are dreptate in tot ce spune si daca nu va convine duce-ti voi dupa fata asta pana la dracu’ in praznic; sunteti capabili? Nu! Nici voi nici machetele alea de copii pe care ii numiti barbati.

S-au asezat, insa fara prea mare placer, stiind ca intr-o eventual incaierare cu Laur, ar pierde amandoi. Vazandu-i asezati, el si-a reluat locul intiail din dreapta mea, facandu-I semn cu mana domnului A sa continue ce avea de spus.

-Bun, acum ca toti ne-am calmat, sa va spun ce aveti la dispozitie: o busola Army K07, rezistenta la frig si caldura pana intr-un anumit punct, rezistenta la apa, buna daca vreti sa luati azimutul[1]. Pentru tine Irina, electrosoc TW-10 cu acumulator intern reincarcabil. Nu ti-as dori sa simti 220 de volti in corp. Doua pusti  Hatsan AT44W-PA cu aer comprimat, si mai multe pistoale cu amortizor si fara. Laurentiu, ai adus dosarul? Intreba Alexandrescu.

Fara un cuvant, Laur scoase dintr-o mapa un plic sigilar, il ridica pana la nivelul fruntii, apoi il arunca pe birou, fix in fata mea. Domnul A imi facu semn cu degetul sa iau dosarul. Cand am vrut sa il deschid, mi-a zis doar atat:

-In elicopter te rog sa-l deschizi.

-Mai e si altceva ce ar trebui sa stim?

La auzul vocii partenerului meu Aleksey, am tresarit usor si mi-am indreptat privirea asupra lui in mod inconstient. Acelasi chip inexpresiv dar perfect modelat. Avea un puternic accent rusesc, inca vorbea corect romana. Sper sa ma pot concentra la misiune si nu la cum as putea sa-l seduc.

-Nu. Puteti pleca, dar in patruzeci si opt de ore trebuie sa fiti inapoi cu Barbara Andersson, teferi si nevatamati.

Doar vag am auzit vocea domnului A spunand asta pentru ca eu, ca o imbecila de prima clasa, ma holbam la el cu gura usor intredeschisa. Mi-am revenit abia cand el, si-a intors privirea asupra mea si mi-a zambit usor, intorcandu-se spre mine. Mi-a facut semn cu mana sa ies din birou. Am pasit inainte, insa m-am impiedicat de pragul de la birou si as fi cazut in genunchi daca o mana ferma nu mi-ar fi cuprins talia, strangandu-ma cu putere. Ce toanta is! In birou se auzeau usoare chicote, pe seama mea evident. In mod clar nu putea fi Laur. El niciodata nu m-ar fi prins asa, mai ales de talie. Dupa ce mi-am revenit intr-o pozitie de echilibru, m-am intors sa vad cine fusese salvatorul meu si am dat cu privirea de Aleksey, care inca nu imi daduse drumul, ci doar nu ma mai tinea atat de strans.

-Multumesc, am reusit eu sa spun, iar vocea mea suna excesiv de sparta si emotionata.

-Nu ai pentru ce. Mi-a zambit din nou, de data asta cu gura pana la urechi tragandu-mi cu ochiul. Mergem, Irina?

-Da.

Am mers in liniste pana la elicopter, doar noi doi si am ramas putin mirata cand s-a urcat el pe locul pilotului facandu-mi semn sa ma asez langa el. Tot timpul mi-am dorit in secret sa pilotez insa, am fost repartizata la parasutism si planorism. Poate, doar POATE, il voi convinge sa ma invete si pe mine sa pilotez, pentru ca e evident ca are brevete de zbor din moment ce actiona butoanele fara ca macar sa se uite prea atent la ele.

-Ne luam zborul. Pune-ti castile pe urechi, te rog. Macar e politicos, m-am gandit eu in timp ce decolam.

Am dat din cap in semn ca da, si mi-am pus castile ca un copil ascultator.

---

[1] Unghi pe care îl face un plan vertical fix, de obicei planul meridian al unui loc, cu un plan vertical care trece prin locul respectiv și printr-un punct dat.